“Când eu nu voi mai fi, toti veti cugeta asupra acestui lucru. Si poate vã veti da seama de ce am fãcut ceea ce am fãcut.
O mica bruscare în fata celorlati copii este o problemã foarte mare. Te îngrozesti când stii cã o sã ti se întâmple asta în fiecare zi…în fiecare zi… în fiecare zi…
Nimeni nu crede cu adevãrat, ce întâmpla de fapt. Întotdeauna tot stai si astepti urmãtorul atac.

“Ce faci cosule de gunoi? Ai ajuns la pubertate?”
Nu rãnesc doar copiii…te fac sã te rãnesti pe tine…Nu mai rezist încã 2 ani aici. Si cu cât îmi spun mai mult “teroristul”, cu atât mai mult le e frica de ei însusi. Ei nu stiu de ce sunt capabil. Ei nu stiu ce pot face.
Si apoi, existã sanctuarul numit “casã, dulce casã”.
“De câte ori ti-am spus sã tai iarba? Spui OK, însã nu faci nimic. Iti cer prea mult sã petreci o jumãtate de orã sã tai iarba? Ai spus OK, însã încã tot esti în casã. Tu stii câte ore pe sãptãmânã lucrez? Nu mã intereseazã dacã dureazã 5 ore sã tai iarba”
Bun. Deci piesa, da?
Idealist. De ce se oboseste? Nu stie ca e deja prea târziu?
Uneori vãd cum puteau sã fie lucrurile. Îmi doresc sã pot sã fiu persoana care crede ea ca sunt.
Copiii pot sã fie cele mai crude fiinte de pe lume. Pot sã fie supranatural de cruzi. Trebuie sã fii bãrbat! Fii un bãrbat! Fii un bãrbat! Câteodatã doar îti vine sã plângi. Câteodatã ura este singurul lucru care existã cu adevãrat pe lume. Nu te poti opri sã iubesti pe cineva, dar…
se pare cã nu se mai termina niciodatã. Oamenii respectã ura. Vorbeste, vibreazã.
Unii oameni nu au nevoie de arme sã te rãneascã. Folosesc cuvintele, sau râsul. Le place sã te vadã sã sângerezi pânã la moarte. Tu arãti ca si un cos de gunoi. Le place sã te vadã cum îti reprimi lacrimile. Cum ai un nod în gât, înrosesti, si cum te abtii sã plângi. Si dupã asta îti dau o poreclã. Cos de gunoi. Fatã de pizza. Ratatule. Poponarule. Ratatule. Ciudatule. Idiotule. Retardatule. Porecla asta te afecteazã. Îti schimba comportamentul, îti modifica particulele.
Si într-o zi te trezesti…si te uiti în oglinda,si nu te mai recunosti… pentru cã crezi ce spun ei.
Si atunci ai pierdut. Vrei sã strigi”vã rog lãsati-mã în pace”… nimeni nu te asculta.
Pentru cã nu mai ai un nume, pentru cã ti l-au luat. Si într-o zi spun numele acela si auzi cum pocneste ceva. Îti dai seama ce trebuie sã faci…sã îti redobandesti numele, si trebuie sã faci asta în fata la toatã scoala…pentru cã acolo ti-au l-au luat. Trebuie sã faci în asa fel încât fiecare copil sã-si aminteascã. Aici nu e vorba de dreptate.
Si dupã un timp te mai poti gândi la o singura modalitate.
O armã, o bombã.Dreptate imediatã!
Ce se grãbesc sã scoatã banda galbenã, kilometri si kilometri de bandã galbenã… Nu vor avea destulã pentru când voi termina eu. Atunci când aceste coridoare vor fi inundate de râuri de sânge, când aceste coridoare vor fi sufocate de cãtre corpurile lor în pungi pentru cadavre, veti spune cu totii: “Ce tragedie!”
Poate cã este o tragedie, dar poate, dupã ce veti vedea casetele mele, nu veti fi asa de grãbiti sã vã pronuntati. În fond, de asta am fost pus pe pãmânt.
Aceasta caseta este testamentul meu.”

Daca ai fi mort, ce ti-ar lipsi?
Un mort ar spune oare asa?
“Nu pot sã sun si sã comand pizza. Îmi este dor sã stau în patul meu pe întuneric si sã adorm ascultând un nou CD. Îmi este dor sã fiu urmãrit de fete. Îmi este dor de privirea din ochi a bãietilor, când stii ca vor sã te invite sã iesi cu ei. Si vor doar sã-ti cearã cartea de matematicã.
Imi este dor de prãjiturile ca si betonul ale mamei. Îmi este dor de câinele meu când veneam acasã. Îmi este dor de cofeinã. Îmi este dor de momentul când duc cu o pereche nouã de blugi în garderobã, îi încerc si mi se potrivesc perfect. Îmi este dor de când începi scoala si deschizi prima datã o carte si râzi de câte prostii sunt în ea.
Îmi este dor sã râd atât de tare, încât sã îmi vinã lacrimile.
Îmi este dor sã strig cât pot de tare. Îmi este dor sã fiu singur acasã, cu o pungã de
popcorn într-o mâna, si telecomanda în cealaltã, si sã navigez printre canale.
Îmi este dor de patul meu. Îmi este dor sã cânt în dus.
Îmi este dor sã mã bat cu fratele meu, si 5 minute mai târziu, sã ne facem cã nu s-a întâmplat nimic. Îmi este dor sã o fac pe mama mea sã râdã, de sã nu mai poatã respira.
Îmi este dor sã vãd cerul cum se întunecã.
Si cum se lumineazã…”

V-am convins? “Bang, bang, you’re dead!” se numeste filmul…
Daca as muri, cel mai mult mi-ar lipsi micile placeri ale vietii… Momentele in care vine metroul si stai pe margine (atat de aproape incat varfurile pantofilor aproape ca ating metroul in miscare) si inchizi ochii imaginandu-ti ca esti intr-o reclama la un sampon si parul iti flutura mandru in vant. Momentele in care adormi in bratele persoanei iubite ca mai apoi sa te trezesti de sforaitul lui si sa razi atat de tare incat sa il trezesti si pe el… Diminetile in care te grabesti sa ajungi la serviciu cu cafeaua de la Coffe Right intr-o mana si cu geanta in cealalta si iti imaginezi ca esti Carrie Bradshaw pe strazile New York-ului. Dar mi-ar lipsi si coincidentele sau intamplarile bizare…te uiti la un film in care un tip e arestat si pe bulevard trece o masina de politie cu girofarul pornit. Te gandesti la o persoana si te suna in secunda urmatoare. Vorbesti cu cineva ca te intalnesti zi de zi cu persoane pe care credeai ca nu ai sa le mai vezi niciodata si in drum spre casa te intalnesti sau vezi cel putin cinci persoane cunoscute. Ai o melodie in minte, deschizi televizorul si tocmai ruleaza videoclipul…
Oare lui Gramo, Roxanei, Ralucai, Alexandrei, lui Noni si celorlalti ce le-ar lipsi daca ar muri?