“Bolnavul Sima Ioana, in varsta de 20 de ani, cu domiciliul in judetul Brasov, a fost internat in sectia Chirurgie F.O. 3190/874 de la 27.08.2007 pana la 03.09.2007 cu diagnosticul Apendicita acuta flegmonoasa. Iese in stare vindecata chirurgical. Pacienta se interneaza cu semnele clinice ale unei apendicite acute. Biologic si paraclinic se sustine diagnosticul mai sus enuntat. Se intervine chirurgical si se practica apendicectomie cu infundare de bont si mezoplastie. Evolutia postoperatorie a fost favorabila.”
Asta scrie pe foaia de externare. Nu am stat atatea zile in spital, ci numai trei. Rau a fost de la inceput, pana astazi cand m-am vazut cu firele scoase. Rau a fost din momentul in care doctorul mi-a introdus acul in coloana.

Rau a fost cand am simtit ca amortesc de la gat in jos. Rau a fost cand am avut impresia ca masca de oxigen ma impiedica sa respir normal, dar de fapt inima mi-o luase razna si simteam ca ma sufoc pe masa de operatii. Rea a fost durerea din capul pieptului, durere cica normala, dar barbara. Dar cel mai si cel mai rau a fost la reanimare o noapte intreaga. Am stat toata noaptea cu ochii beliti pe monitorul pe care imi vedeam pulsul si tensiunea si mi-era frica sa nu se opreasca… Ce sa spun, prea mult Chicago Hope, Spitalul de Urgenta si Anatomia lui Grey… Rau a fost cand imi vedeam colega de suferinta plangand de durere (ea fiind operata de apendicita acuta gangrenoasa) si rau a fost cand mi-a venit sa vomit. Rau a fost sa ma hranesc doua zile cu perfuzii. Urasc oficial glucoza, urasc pefuziile, acele, antibioticele intravenoase care dor ca dracu si simti cum se duce lichidul pe vena, urasc paturile automate pe rotile, urasc “ratustele”, asistentele care dispar cand ai nevoie de ele, rahianestezia, mastile de oxigen, pansamentele, mancarea de spital, ceaiul fara niciun gust, wc-urile fara capac, urasc tot ce tine de boala si de spital. Am avut noroc ca am strans din dinti si am zambit frumos cand a venit doctorul la vizita a treia. M-a intrebat ce fac, i-am zis ca topai de fericire. M-a consultat si m-a intrebat daca vreau acasa. Bineinteles ca raspunsul meu nu a fost ca “nu, mai vreau sa stau aici”. Am sunat-o pe mama sa vina sa ma ia si am tulit-o. Urmatoarele zile au fost si mai umilitoare. Nu puteam sa imi trag sosetele, nu puteam sa ma aplec, nu puteam sa stau pe stanga, nu puteam sa ma spal pe cap… dar in fiecare zi era mai bine, in fiecare zi invatam un lucru nou: sa merg, sa stau in fund si in final, victorie!!! am reusit sa dorm pe partea stanga.
Totusi multumesc ca eram in Brasov cand s-a intamplat! Si noroc ca am picat pe maini bune, la un chirurg simpatic, intr-un spital civilizat si curat. Pacat ca nu am putut sa stau mai mult la nunta, pentru ca dimineata trebuia sa ma internez, pacat ca nu am putut sa mananc in seara aia, pacat ca nu am putut sa beau, pacat ca nu am putut sa dansez…dar bine c-a trecut, mama ei de apendicita acuta flegmonoasa!

Si cu o seara inainte fusesem domnisoare de onoare…