Tot incerc de cateva saptamani sa imi gasesc cuvintele potrivite sa exprim ceea ce simt. Nu am reusit decat sa scriu vreo doua capitole intr-un roman cu care planuiesc sa sochez lumea. Doua capitole in care trairile sunt mai intense decat am trait eu vreodata, doua capitole in care lumea se desfasoara pe trei planuri paralele, in mine, in EL, in noi. Ce simt, ce gandesc, ce vreau sunt niste utopii in momentul asta. Dar imi place ce am descoperit in mine. Imi place sa fiu asa. Imi place ca imi vine sa imi iau lumea in cap, asa, neplanificat, sa ma duc singura, sa privesc marea, sa fiu plina de griji, sa trebuiasca sa dau explicatii, sa nu imi para rau pentru nimic, sa sper, sa imi placa sa traiesc experiente noi ca aseara, sa vreau sa se termine prost, pentru ca atunci stiu ca nu am fost eu de vina. Imi pare rau pentru ei, imi pare bine pentru mine, ma simt groaznic, dar imi place pentru ca simt ca traiesc. Nu mai stiam cum e sa suferi, nu mai stiam cum e sa fii fericit, indragostit, nu neaparat de cineva, dar de viata in general. Avea cineva o vorba la adresa mea, ca eu sunt ca Eminescu…vesnic indragostita. Si mare dreptate avea. Pacat ca sunt un suflet de care nimeni nu ar trebui sa isi bata joc niciodata si au facut-o. Dar m-am sters de praf si am continuat cu capul sus. Aseara a fost urat. Aseara l-am vazut (l mic) plecand cu altcineva. M-a scarbit. Mi-a venit sa smulg linia de tramvai si sa ii biciuiesc pe amandoi. N-am facut-o. Am trimis un mesaj sec. Acum nu mai vreau nimic, vreau mesajul inapoi…n-are rost!
Atunci a fost, acum nu e. Sa vina luni, weekendul ma innebuneste. Nu imi place sa stau degeaba, ma simt inutila.
Te rog, intra!